Haralamb G. Lecca

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Haralamb George Lecca (n. 23 februarie 1873, Caracal, județul Romanați, România – d. 9 martie 1920, București, România), cunoscut și sub numele de Haralamb Leca, Har. Lecca, sau Haralambie Lecca, a fost un poet, dramaturg și traducător român. A aparținut unei familii de clasă superioară, fiind nepotul artistului Constantin Lecca și fratele genealogistului Octav George Lecca, precum și nepot și rival al scriitorului Ion Luca Caragiale. A avut o tinerețe neliniștită, în care, pentru o vreme, a studiat medicina și dreptul, ajungând și subofițer în Forțele Terestre ale Armatei Române. A debutat în literatură sub îndrumarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, care, în viața privată, l-a angajat pe Lecca ca medium. Primele sale lucrări, în poezie, au fost, adesea extrem de macabre, dovedind familiaritatea sa cu literatura franceză a secolului al XIX-lea și sugerând o vagă afiliere cu Simbolismul. Colaborator al societății Junimea, apoi al aripilor sale disidente, Lecca nu s-a alăturat niciodată Mișcării Simboliste, aflate la început de drum, și și-a petrecut viața într-o relativă izolare de toate cercurile literare. Poezia lui Lecca, recunoscută ca fiind formal realizată în contextul său, i-a adus premii literare din partea Academiei Române, dar, ulterior, a fost respinsă de critici, ce au considerat-o ca…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Tinerețe Născut la Caracal, părinții lui au fost George (sau Gheorghe) Lecca și Zoe Lecca (n. Mănăstireanu sau Mănăstiriceanu), iar bunicul său a fost pictorul și jurnalistul Constantin Lecca. Familia aparținea nobilimii boierești și, conform legendei acesteia, a fost înființată în Roma Antică de Publius Porcius Laeca. Rădăcinile lor ar putea duce și în Bulgaria bizantină și la Baronia Gritzena. În Țara Românească, patriarhul familiei ar fi fost Aga Leca Racotă, aghiotant al domnului Mihai Viteazul și, posibil, chiar cumnat al domnului Țării Românești. Descendentul său direct, armașul Radu Lecca, a emigrat la Corona (Brașov) în 1730, unde s-a născut nepotul său, pictorul (ce avea să devină, mai târziu, bunicul lui H.G. Lecca). Unchii lui Haralamb, stabiliți în Oltenia, erau Constantin Lecca Jr., funcționar și membru al Adunării Deputaților, și Grigore, militar de carieră, acesta era rudă foarte îndepărtată cu Dimitrie Lecca, care a deținut funcții importante în Principatele Unite și Regatul României. Mătușa sa, Cleopatra, a fost căsătorită cu colonelul Grigore Poenaru, nepotul polimatului Petrache Poenaru. Ea a fost, de asemenea, verișoară maternă a dramaturgului Ion Luca Caragiale și, pentru o vreme, iubita poetului Mihai Eminescu. Tatăl lui Haralamb, George Lecca, cavaler, luptase cu îndârjire în Războiul de Independență…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Debutul simbolist și cercul Hașdeu În timp ce era încă la Paris, Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a publicat primul poem al lui Lecca, „În cimitir”, și i-a acordat lui Lecca premiul literar anual. Conform lui Nicolae Iorga, „fecunditatea poetică” a lui Lecca a preluat curând controlul, transformând revista respectivă, mai degrabă, într-o tribună literară, decât organul științific conceput de Hașdeu. În continuare, Lecca, editorialist literar ocazional la Adevărul, a devenit, din 1894, unul dintre principalii contribuitori la Vatra lui Ioan Slavici și, din 1899, la cotidianul lui Aurel Popovici, Minerva, opera sa aparând și în Literatură și Artă Română, a celor doi scriitori, N. Petrașcu și DC Ascanio. La vremea respectivă, Lecca traducea din Enoch Arden de Tennyson, dintr-o versiune franceză. Aceasta a fost tipărită în 1896, și a fost urmată, la scurt timp, de versuri alese de Carmen Sylva, regina vorbitoare de limbă germană a României. Colecțiile sale de poezie, cunoscute în general prin titluri numerotate, au început în 1896 cu Prima, prefațată de Hasdeu. La fel ca în următoarele ( Cinci poeme, 1897; Secunda, 1898; Sexta, 1901; Octava, 1904; A noua, 1904), aceasta a prezentat influențe puternice din partea scriitorilor francezi, în special a lui…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Ascensiunea spre faimă Lecca a devenit dramaturg la Teatrul Național până în 1900 și, potrivit actorului Petre I. Sturdza, a fost un traducător extraordinar de dramă în versuri, deși „nu chiar atât de poet”. În mai 1900, poetul satiric Vasile Dumbrăveanu l-a numit „ratat”, menționând că îndatora Teatrul Național. Editorii Convorbiri Literare – și în cele din urmă societatea lor literară, Junimea – au ajuns să-l considere pe Lecca ca un aliat ocazional, în ciuda debutului său, alături de rivalul lor, Hașdeu. În aceeași revistă, Dumitru Evolceanu a publicat, în 1896, un eseu în care îl aprecia pe Lecca ca poet, dar verdictele sale au fost ridiculizate de colegul său junimist Duiliu Zamfirescu. În cele din urmă, Lecca a rămas cu incompatibilul ideologic Literatură și Artă Română, ca „dramaturg prin excelență”, apoi cu succesorul parțial al publicației, Revista Idealistă. „Cel mai productiv autor al vremii” a scris o lungă serie de piese de teatru: Tertia. Casta diva („Tertia. Zeita Casta”, 1899); Quarta. Jucătoriĭ de cărțĭ („Quarta. Jucători de cărți”, 1900); Quinta. Suprema forță („Quinta. The Force Supreme”, 1901);

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Septima. Câiniĭ („Septima. Câinii”, 1902); Cancer la inimă (1903). O altă lucrare, publicată în 1904 (și din nou în 1905), a fost intitulată INRI — uneori descrisă ca o poezie, fiind de fapt un scenariu cu tematică evanghelică, ce prezintă „discursul său răutăcios adresat omenirii”. Potrivit istoricului literar Mircea Popa, seria conține o valoare artistică redusă, prezentând personaje cu stări psihologice neclare și intrigi nu întotdeauna suficient de înzestrate cu motive. Prietenul său, actorul Livescu, își amintea totuși că s-au bucurat de succes la Teatrul Național, în special cu „Quarta”, în care a jucat și Aristide Demetriade (o operă în care „nu a inclus banalități sau elemente de umplutură”). La redescoperirea piesei în 1933, criticul Barbu Lăzăreanu l-a susținut pe Lecca drept „maestrul incisivității” - actul al doilea al „Quarta” este construit aproape în întregime din schimburi rapide de replici în jurul mesei de poker. În mod similar, impresarul M. Faust-Mohr își amintește că Quarta și Quinta au fost succese comerciale la prima lor punere în scenă. Punerea în contrast a unui seducător cinic cu o doamnă idealistă, în aceste două piese, i-a adus lui Lecca un alt premiu Adamachi, în 1901. Sperând la succes internațional, încă din anul 1900,…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Scandaluri din anii 1900 În jurul anului 1900, Lecca era sub contract cu editura Alcalay și coordona „Biblioteca pentru toți”, o serie de publicații pentru popularizarea literaturii străine și autohtone. Propria sa opera literară s-a diversificat și a ajuns să fie găzduită în locații precum Flacăra, Noua Revistă Română, Viața Romînească, Viața literară și Falanga, semnată uneori cu pseudonimul „Câmpeanu”. Din 1903 i s-a alăturat lui Livescu în calitate de colaborator la Revista Theatrelor, o revistă publicată pentru comunitatea actorilor de teatru și a spectatorilor de teatru, urmată ulterior de contribuții similare în Rampa și Scena. Din 1905, fratele său a fost afiliat marginal al Mișcării Simboliste Românești, scriind pentru Vieața Nouă, al cărei editor, Ovid Densusianu, l-a numit pe Haralamb „cel mai artistic dintre poeții mai tineri”. Lecca, însă, se ținea departe de cluburile literare, și în special de cafenele, și era perceput ca fiind amar sau glacial — dar, potrivit prietenului N.I. Apostolescu, era de fapt mișcat „de toate mizeria, nedreptatea și meschinăria vieții”. Lecca a avut certuri cu criticul Mihail Dragomirescu, care a susținut că nu este o ființă umană (deși a recunoscut că Lecca a scris dialoguri bune). Printre cei mai înfocați apărători ai săi se…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Pierre Corneille (Horațiu, 1912); Molière (Tartuffe, 1913). Retipărite de-a lungul anilor 1910, aceste lucrări au fost laude din partea lui Albert Honigman de la Universul literar, care considera că Lecca, un „poet inteligent”, avea „un talent remarcabil în artele traducerii”. Aderca le-a considerat „mediocre”, în timp ce istoricul literar Barbu Theodorescu a remarcat „multitudinea de erori” și „slăbiciunea lor pripită”. După ce a obținut o funcție guvernamentală de director adjunct al teatrelor, apoi și de inspector general al teatrelor, Lecca era extrem de nepopular. În timpul Paștelui din 1908, printr-un articol în Ordinea, el și-a întrebat cititorii „ce ar face dacă s-ar întoarce Hristos”, iar „Coco” Ranetti, un satiric de la Furnica, le-a răspuns: „V-aș da urgent afară din teatre”. În cele din urmă, a fost demis din funcție când actori nemulțumiți, care îl cunoșteau încă din perioada petrecută la Teatrul din Iași, și-au exprimat opoziția. Ulterior, Lecca a fost și unul dintre scriitorii însărcinați să traducă pentru Teatrul Național de către președintele acestuia, Pompiliu Eliade, care a folosit versiunea sa a lucrării lui Dumas-fiul, L'Étrangère. În 1908, traducerea sa din La Femme de Claude de același Dumas a fost modificată de către directori și, după protestul său public, a…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Marginalizare și întoarcere Amenințarea lui Lecca la adresa lui Eliade, că nu va mai permite ca propria sa operă să fie jucată la București, a fost luată în serios de către destinatarul acesteia, care i-a interzis efectiv să pună piciorul în Teatrul Național. Totuși, a fost din nou angajat în decembrie, când a pregătit o versiune scenică a piesei Ultima problemă de Arthur Conan Doyle, publicată sub formă de carte, în 1915. În lunile următoare, Lecca a avut și angajamente în străinătate, „Quinta” sa fiind preluată de trupa lui Italia Vitaliani la Florența (martie 1909). Deși Lecca și presa românească au susținut că a fost un succes, criticul Mario Ferrigni a numit-o „o tortură inutilă și absurdă”, concluzionând că Lecca a fost „un farsor uriaș”. Cam în acea perioadă, Septima a fost jucată la Teatrul Național din Sofia, în Regatul Bulgariei, fiind primită cu recenzii negative în revista Savremenik. Celelalte lucrări ale sale de traducere, publicate independent, au acoperit proză:

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz; Povestea pietrei de moară inactive de Hermann Sudermann; în 1909: cartea a doua din Călătoriile lui Gulliver. Tot în 1909 s-a alăturat Societății Scriitorilor din România, pe atunci sub președinția lui Mihail Sadoveanu. De asemenea, a publicat traducerea sa din „Boule de Suif”, mult criticată de Mihai Codreanu pentru că nu a redat sensurile și expresiile lui Maupassant, o „perseverență în traducerea proastă”. Cam în acea perioadă, Lecca s-a căsătorit cu Natalia Botezat, cu care a locuit o vreme la Bârlad. Mutarea sa acolo a fost anunțată pe 13 iulie 1911. În acel an, Lecca a tradus în limba română romanul Ocolul lumii în optzeci de zile de Jules Verne, în timp ce lucrările sale anterioare l-au inspirat pe Zicu Araia, care a adaptat în limba aromână romanul său „Enoch Arden”. Revenind în același an cu retrospectiva „ Poezii ”, a fost descris de Viața Romînească ca având „o oarecare îndemânare”, spre deosebire de colegul său de generație, Rosetti, care era „fără talent”. Amândoi au fost evidențiați în Luceafărul, ceea ce, remarca cronicarul, era „exagerat” pentru poeți cu un asemenea statut. Facla, revista simbolistă, de stânga, a fost mai categorică, descriindu-l pe Lecca ca fiind…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a adăugat o fotografie

acum 17 ore

R.I.P
Haralamb

Război, boală și moarte Înaintea Războaielor Balcanice, Lecca a fost rechemat în serviciul activ la Garnizoana București, apoi, în cele din urmă, sub arme. A participat la expediția din 1913 în Bulgaria și a publicat memoriile experienței sale – lucru ciudat, potrivit lui Iorga: „puțini se așteptau ca [Lecca] să fie interesat de astfel de subiecte”. Până atunci, interesat de școala cinematografică românească emergentă, lucra și la un scenariu pentru „drama țărănească”, Răzbunarea. Filmul omonim, produs de Leon Popescu și cu Voiculescu în rol principal, a avut premiera la întoarcerea lui Lecca la București, în iunie 1913. Împreună, Lecca și Voiculescu au scris o versiune cinematografică a operei Fédora, difuzată pentru prima dată într-o proiecție privată, cam în aceeași perioadă cu Răzbunarea — amânată de retragerea furioasă a lui Popescu din proiect. Lansarea acesteia a avut loc în 1915. În 1914, Lecca a publicat versiuni ale lui Moș Goriot de Honoré de Balzac, Jack de Alphonse Daudet, și a lucrat și la Decameronul lui Giovanni Boccaccio (publicat după moartea sa, în 1926). În jurul anului 1915, a lansat o altă operă dramatică, Zece monologuri. S-a întors la Teatrul Național București, unde Tertia a fost din nou pusă în scenă în…Citește mai mult

Haralamb G. Lecca a lăsat un gând

acum 17 ore

Moștenire În 1933, la Caracal, concetățenii lui Lecca i-au ridicat, în fața Teatrului Național din Caracal, un bust, sculptat de Ion Dimitriu-Bârlad (în prezent, monumentul este amplasat în parcul municipal). Această reverență contrasta cu declinul său postum al importanței literare. Sturdza a susținut că „din tot ce a scris Lecca — în versuri și dramă — și a scris mult pentru vremea sa, astăzi [în 1940] nimic nu dăinuie, nici măcar în memoria propriei sale generații”. În 1921, interpretarea sa a piesei Erou și Leandru, la Teatrul Regina Maria, a avut loc într-o sală „aproape goală”, în ciuda faptului că în rolul principal juca Tony Bulandra. Cu toate acestea, piesa Quinta, tot la Regina Maria (cu Bulandra și soția sa, Lucia Sturdza), se bucura în continuare de succes și, remarca criticul Paul I. Prodan, avea să fie în continuare relevantă „atâta timp cât legile sociale rămân aceleași”. Potrivit lui Aderca, era încă apreciată doar pentru că „lacrimogenele și pamfletele [...] se vor bucura întotdeauna de un mare succes în rândul maselor”. Lecca, notează el, avea „prestigiul celor decedați recent”. Tot în anii 1920, o încercare de a pune în scenă INRI a eșuat, din cauza opoziției atât a Bisericii Ortodoxe…Citește mai mult